In iulie 2001 am facut o excursie în muntele Athos din Grecia, împreuna cu doi prieteni. Pentru cei care nu cunosc, Athosul este unul din cele trei brate ale peninsulei Halkidiki din nord-estul Greciei. Muntele Athos si-a facut debutul în istoria ortodoxiei acum o mie de ani, când un calugar (sfântul Atanasie) s-a stabilit aici, demarând astfel începutul vietii monahale în acest loc. în timp, numarul mânastirilor si al nationalitatilor s-a marit, iar calitatea vietii monahale a facut din acest loc un centru important al ortodoxiei. Astazi accesul în munte este reglementat si, ca si acum o mie de ani, numai persoanele de sex masculin sînt admise. Excursia de care vorbesc aici s-a derulat pe parcursul a patru zile. Este permisul tipic pe care îl obtin turistii sau pelerinii care viziteaza Athosul.

De la Ouranopolis, de pe plaja, se poate vedea o portiune a muntelui Athos . Am dormit o noapte la Ouranopolis (am avut o camera foarte draguta si curatica chiar langa mare). In seara dinaintea plecarii si în dimineata care a urmat am mers pe plaja langa mare si m-am uitat la coasta muntelui si am fost emotionat; despre muntele acesta am citit multe si multe personalitati spirituale ortodoxe si-au dus existenta aici, multe istorioare "duhovnicesti" pornesc de aici.

Dimineta am alergat cu permisele la chioscul unde se dadeau foile de trecere – de-aici incepe practic contactul cu Athosul. De aici si pana ce am parasit Daphne pentru a urca pe Athos ne-am frecat coatele cu numerosi oameni in general lucratori la numeroasele santiere ale manastirilor in renovare de pe athos. Momentul îmbarcarii pe vaporul care pleaca din Ouranopolis este si acela în care vezi femei pentru ultima data înainte de a ajunge pe munte.

Ca orice plimbare cu vaporul printre insulele helenice, calatoria este frumoasa, oameni de tot felul, cam saracut îmbracati, câtiva calugari si soarele de care încerci sa te adapostesti . Apa este la loc de cinste datorita culorii ei un albastru spre negru în locurile profunde sau albastru verzui când fundul nu este departe si se vede de la suprafata chiar la mai multi metri adâncime.

Ne apropiem de munte si vaporul colinda pe lânga mânastirile de la tarm, Xenofontu, Russicon, Docheiaru . Contacul acesta vizual este foarte special. Dar, am plecat cu proasta idee sa fac cât mai multe poze. Ori Athosul nu se priveste din spatele aparatului de fotografiat (camerele video sînt interzise). Fac prostia si ma pun pe pozat, ceea ce ma costa aproape imediat sa pierd farmecul pe care-l oferea vederea muntelui si mânastirilor . Poate acesta a ramas imprimat în fotografii, eu din momentul acela parca m-am trezit ca dintr-un vis frumos. Ori esti turist ori esti pelerin. Mai târziu momentele frumoase vor reveni pentru ca ele nu pot lipsi din locul acesta.

Cum coborâm în Daphne – este micutul port al Athosului – încercam sa ne dezmeticim putin din caldura, sete si praf. Nu reusim cu totul, unii oameni se dirijeaza catre niste masini si microbuze care asteapta, altii mai numerosi fac un rând, noi (sîntem trei) cautam un loc în care sa ne prezentam hârtiile si ne asezam deasemenea la rând. Când ajungem în fata constatam ca este rândul celor care pleaca, ne stecuram printre ei si ajungem din nou în mijlocul pietei. De data aceasta nu mai sînt vehicole care pleaca în munte, cu exceptia uneai camionete. In momentul acesta, buimaci, vorbim cu o persoana care intervine pe lânga calugarul care conducea camioneta si acesta se îndura de noi. Poate din cauza ritmul vietii sau a confortului cu care ne-am obisnuit, dar desi pe muntele Athos mijlocul acesta de transport pare incompatibil, camioneta aceasta, o sa constat mai târziu, a fost foarte salutara. Pe scurt urcam în ea, unul în cabina si doi în spate si începem sa luam pieptis muntele. Patru zile mai târziu voi coborâ pe aceeasi cale si voi întelege atunci cât ne-a ajutat masina asta acum la venire.

Din masina, în timp ce mergem trecem pe lânga Careia, "capitala" muntelui, pe care o pozez din viteza. Este interesanta în sensul ca este constituita dintr-un anumit numar de cladiri, case în general, mai mult sau mai putin regrupate. Masina se opreste ceva mai târziu în fata schitului, i-as spune mânastirea, românesc Prodomul, admirabil de bine întretinut.

Este frumos, curat, "miroase" a mânastire româneasca, în curte are niste chiparosi care se mai gasesc si aiurea în Athos, copaci înalti ca un fel de lumânari. Apar si niste parinti, uf! sînt calugari români mai tineri mai batrâni, pe care-i vedem dupa mai multe zile petrecute în Grecia si mai multi ani în strainatate. Ni se spune ca se pune de masa, ceea ce nu refuzam în nici un caz. În trapeza este liniste, asteptam pe parintii mai importanti din mânastire si cand acestia sosesc ne asezam cu totii la masa. Nu am retinut cifrele dar parca sînt în jurul a 20 de calugari la Prodromul. Odata asezat la masa, cu oameni împrejur care se odihnesc si manânca ma gândesc si eu ca sînt în vacanta, ma asez mai confortabil si încep sa manânc pe îndelete si sa savurez mâncarea si apa rece. Când ajung însa la jumate vad ca se ridica un parinte care loveste într-un obiect cu o lingurita pentru ca sa se spuna rugaciunea de dupa masa. Cand ies din trapeza trei parinti, parca cei care au slujit la masa stau la iesire iar ceilalti li se închina iesind. De data asta cum aveam nevoie sa mai manânc am vorbit cu cineva de la bucatarie care m-a introdus din nou în trapeza ca sa-mi termin farfuria. Am mai stat în curtea mânastirii, am mers la chilii, ca sa ne aranjam lucrurile, si pe urma am rugat sa vorbim cu parintele Petroniu daca se poate. Sfintia sa s-a deplasat pâna la noi si ne-a rapsuns la întrebari cred ca aproape o ora. Nu mai stiu ce am vorbit, cred ca lucruri generale legate de viata crestina. Am întrebat pe parinte ce este sa traiesti în cuplu înainte de casatorie, si mi-a spus ca este pacat – în jurul meu aproape toti gândesc dupa voia lor, mai putin nasul meu care este preot. Cum vine seara se suna de vecernie si mergem la biserica. Eu cu Mihai voi merge miezonoptica dar nu o sa rezist la toata slujba, plecasem cu gandul sa asist în general la slujbele de la biserica. Spre dimineata Mihai vine la chilie sa ne trezeasca ca un parinte ne-a chemat sa venim sa stam la biserica. Eu m-am ridicat din pat dar n-a fost greu pentru ca tântarii aproape nu na-au lasat sa închidem ochii, nici sa tragem cearsafurile peste cap nu se putea pentru ca bâzâiau foarte puternic mereu în jurul capului. La biserica ne închinam si la icoana Prodromita, mi-a facut placere sa o vad cu ochii mei . Dupa o noapte de nesomn, mancare mai putina, drum obositor, puterile încep sa scada. A doua zi mai stam putin în manastire, ne luam la revedere si iesim sa asteptam o masina care ne va duce la Marea Lavra. Am fost sfatuiti sa luam aceasta directie deoarece diseara este hramul marii mânastiri, al Sf. Atanasie, când multi parinti se aduna la Lavra si se slujeste cu priveghere. De la poarta Prodomului privirile cad pe dealul care urca as spune ca o parabola . Este aproape sublim, parca poti sa atingi mâna celui care a modelat conturul acesta atât de linistit si odihnitor. Imaginea aceasta mi se va lega de mânastirea (schitul românesc, acum îmi aduce aminte de pietrele monolitice din antichitate (privite ca mistere ale lumii antice) de dimensiuni particular de mari si omogene. Dealul acesta este, peste toate figurile de stil literare, ca un bibelou.