În primavara anului  1954, pe una din potecile Athosului, un grup de vizitatori fac 
cunostinta cu monahul Teolipt.  Din vorba în vorba, noul venit ajunge la povestea 
unui prieten de-al sau, decedat, Pustnicul Nicodim.  Extrasa din cartea "Dialoguri 
la Athos" scrisa de Teoclit Dionisiatul, aceasta istorioara reda frumoasa imagine a 
unui ascet ortodox.



	Pustnicul Nicodim a trait 50 de ani încheiati într-un "cuib de vulturi" din 
Sihastriile situate în extremitatea de sud-est a Athosului.  Vreme de 50 de ani din 
"închisoarea lui dumnezeiasca" el a ascultat tacerea cea mai adânca a Pustiei.  În 
tot acest interval, a vazut cum soarele, care ii lumina batrânetea eroica si cuvioasa, 
rasarea mereu din acelasi colt si descria acelasi arc binefacator "si peste cei drepti 
si peste cei nedrepti".  Si tot atâtia ani a vazut coliba sa scaldându-se în tacere în 
oceanul culorii dulci al scânteierii astrelor si a lunii.  În ce fericire plutea!…  
Simtea ca se gasea deja în anticamera bucuriei vesnice.  De câte ori rugaciunile lui 
fierbinti nu s-au înaltat la cer însotite de vijeliile urlatoare ale Athosului!…  Si de 
câte ori imnele lui duhovnicesti "din adâncuri" n-au lovit ca un ecou de aripi 
îngeresti linistea inexprimabila a pustiei în noptile sfinte si luminoase ale Sfântului 
Munte, în ceasul armoniei adânci a duhurilor!  Pustnicul, prietenul meu Nicodim, 
era de vreo 70 de ani.  O figura venerabila, luminata de reflexele sfinte ale 
sufletului sau curatit în Hristos.  În privirea  acestui sfânt barbat aparea 
personificarea blândetii si se reoglindea dinamismul linistit al dragostei dunezeiesti 
din inima lui.  Obisnuia întotdeauna sa taca.  Tacerea lui ma învata atât de 
elocvent.  Când însa imi vorbea domol si cu multa adâncime, literalmenete ma 
captiva.  Fata lui raspândea de obicei o stralucire nedefinita si închipuirea mea ma 
transpunea inconstient pe muntele Tabor.  Dumnezeul meu, ce om de nedescris era 
acest batrân Ascet!  Parul sau mare si alb ca zapada încadra cu o estetica 
nevinovata chipul cuvios revarsându-se pe umeri în ghirlande ondulate si groase.  
Barba lui deasa si alba "ca lâna" cobora cu o impetuozitate blânda ca o cascada.  
Cu totul alb, cum era batrânul meu prieten, cineva putea crede ca priveste un 
personaj biblic.  Si, cu toata simplitatea lui pustniceasca, el avea în ansamblu 
maretia unui senator roman si imbina severitatea masurata a unui filozof grec cu 
dulceata atragatoare a unui sfânt din Tebaida secolului al patrulea.  Vietuirea lui 
era curata cum e crinul.  În spiritul lui, el pastra naivitatea si lipsa de rautate a unui 
copil.  Dar în gândurile sale era adânc.  A avut norocul rar al unei cresteri crestine 
si al unei educatii îngrijite.  S-a adâncit în duhul Parintilor, pe care i-a iubit de la o 
virsta frageda si cunostea cu claritate scriitorii elini antici.  Pretuia îndeosebi 
idealismul luminat al lui Platon si respecta filozofia morala austera a lui Socrate.  
Însa aceste "umbre", cum numea el filozofia, erau imprastiate în adâncul inimii lui 
de iubirea pe care o revarsa Preasfânta Cruce a Domnului.  Iubirea înlocuia 
gândirea.  "Sunt rastignit impreuna cu El…" imi spunea adesea.  Batrânul respira 
pe Iisus Hristos "si pe acesta rastignit".  O, Crucea!  Pentru prietenul meu 
Pustnicul, ea era unica dragoste.  Câte imi mai spunea despre Cruce!  Adoratia 
mistic patimita a Celui rastignit il adâncea în extaz.  Imi povestea, într-o seara, de 
un Eremit cinstit ca sfânt de Biserica Apuseana ca dragostea lui afectuoasa fata de 
Crucea Domnului si dorul lui înflacarat de a participa la Patima Lui l-au facut sa 
sufere mental atât de mult încât pe fruntea lui s-au format urmele cununii de spini 
a Domnului, pe mâinile si picioarele lui amprentele cuielor, iar în coasta lui rana 
sulitei.  Urmele acestea, a continuat calm Batrânul, zicea ca le-au vazut ascetii 
impreuna-nevoitori cu el atunci când Eremitul a adormit în Domnul…  Si a tacut.
Eu m-am aratat surprins.
-   Batrâne, am îndraznit, credeti ca…
-   Nu, a zis, eu nu cred, în special fiindca se interpune dogma.  În cazul unui 
ortodox, însa, de ce sa nu cred?
-   Dar pentru ce mi-ati spus aceasta? Am observat eu, câta vreme…
Batrânul Ascet n-a raspuns.  Se adâncise deja în tacerea lui.  Aceasta poveste mi-a 
provocat o adânca impresie, literalmenete m-a dat peste cap.  Imi chinuiam mintea 
sa stiu exact de ce mi-a spus o poveste în care nu credea?  Nu cumva facuse aluzie 
la el însusi?  Pentru prietenul meu cuvios toate le consideram posibile. Cum n-am 
bagat de seama vreme de 15 ani, de când il vizitam regulat?  Stiam ca Batrânul e 
un întelept si cuvântul lui era întotdeauna adânc.  Cautam cu o adevarata sete, nu 
cumva disting pe fata lui urmele cununii de spini pe mâinile si picioarele lui 
"semnele cuielor" si în coasta lui...dar în coasta lui cum sa pipai?  Ascetul sedea 
aproape de o mica fereastra a colibei, cu capul lui alb rezemat de piept.   Se 
gândea?  Se ruga?…  Pe mine , însa, ma stapânea o neliniste de neînvins ca sa aflu.  
Soarele abia apusese.  M-am ridicat de la locul meu si apropiindu-ma de Pustnic, 
am început sa-i observ cu curiozitate capul cuvios, mâinile si picioarele.  Dar 
zgomotul scaunului a tulburat absorbirea lui si întorcându-se spre mine m-a 
surprins cu privirea pironita la mâinile lui.
-   Ce cauti, frate Teolipt? m-a întrebat Batrânul.
Bâlbâindu-ma de rusine pentru curiozitatea mea, am raspuns întretaiat:
-   Sa vad "semnele cuielor", parinte…
Pustnicul m-a privit vesel si a izbucnit în lacrimi.  Fara sa vreau am plâns si eu.  A 
trecut mai bine de o ora în acel plâns tacut.  Pe cerul albastru aparusera deja stele 
sclipind.  Chilia saraca a prietenului meu respira o fina bunamireasma de "jertfa de 
seara" si s-a învaluit încet, în umbre sfinte…
Prietenul meu Ascetul Nicodim parea ca se nascuse ca sa nu moara.  Mai mult, 
parea ca s-a nascut pentru Viata.  Era neprihanit ca si culoarea galbena a fetei lui.  
Si pentru ca rasarise "ca un crin al vailor în mijlocul spinilor", ocrotitoarea 
neprihanirii, Preacurata Maria, l-a atras pe Pustnic înca din frageda virsta în 
"gradina ei", "Sfântul Munte", ca el sa nu-si întineze hainele.[…]
Au trecut aproape cinci luni, când într-o dimineata a venit la Manastire ucenicul 
cunoscutului meu pustnic, aducându-mi, ciudat, un biletel de la batrânul meu 
prieten.  L-am deschis nerabdator si am citit urmatoarele:
"Fiul meu în Domnul, Teolipt,  Domnul ma cheama.  Ma bucur, fiindca ma duc 
spre lumina cea neînserata.  Daca gasesc vre-o mila la Stapânul meu, ma voi ruga 
si pentru dragostea ta.  Vino cât mai repede. Poate ma mai apuci.  Daca nu, te 
imbratisez cu sarutare sfânta si îti las biblioteca mea, manuscrisele si autobiografia 
mea.  Te salut, frate, si aminteste-ti de "semnele cuielor" mele.
Prietenul tau, Pustnicul Nicodim".
        Moartea unui Ascet, iubitii mei frati, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a 
mortilor de rând.  Este doar sfirsitul linistit al unei vieti frumoase si pline de 
credinta si începutul unui mers sigur spre vesnicia cea neînserata.  Pentru Ascet, 
moartea este punctul orientarii lui zilnice, spre care priveste cu o tainica nostalgie.  
Însa, pentru fratii si prietenii din jur, plecarea unui om sfânt constituie o pierdere 
cu adevarat incalculabila, cel putin din punct de vedere al realitatii sensibile.
	Pentru Pustnic, viata pamânteasca este mai mult decât o drama, întrucât în 
plan constient el duce o lupta neînduplecata si primejdioasa "impotriva 
începatoriilor si puterilor întunericului".  Însa drama acestui atlet necunoscut se 
preface într-o dumnezeiasca initiere.  Un mare Monah a zis: "crestinul trebuie sa 
simta agonia Domnului din gradina Ghetsimani".  Exact acest lucru se întimpla cu 
adevaratul Ascet: "Martiriul constiintei".
Astfel ca, daca dincolo de dumnezeiescul si maretia ei, pentru barbatii cu adevarat 
mari, lupta morala devine cu totul dramatica, fara îndoiala moartea este o izbavire, 
este ultima binecuvântare a cerului.  "Moartea pentru drepti este odihna"…
Cu aceste gânduri si simtaminte si cu ochii înlacramati am luat toiagul de calatorie 
si am început mersul spre pustia cea mai îndepartata a Athosului.  Simteam ca 
existenta mea smerita slujeste în acea ora unei taine.  Ma chema un batrân cu totul 
alb, a carui viata era o rugaciune neîncetata, un cânt crestin preaînalt, sa fiu de fata 
lânga patul lui de moarte, sa aud ultimele lui rasuflari.  Mergeam cu pas hotarât 
spre prietenul meu, Pustnicul Nicodim, "care pleca".  Eram singur si, cu toate 
acestea, vorbeam continuu.  Dumnezeule, ziceam, cum dobândesc toate o sfânta 
transparenta când inima omeneasca e îndoliata de iubire!… Cum toate vorbesc de 
Iubire, atunci când inimile noastre devin ca ale unor copii! Si cum se linistesc si 
odihnesc toate într-o lumina sfânta stralucitoare, când cineva merge spre un sfânt 
care adoarme si e iubit… Ce cântare îti voi cânta, frate Nicodime, cu ce mâini voi 
atinge trupul tau neprihanit, cum te voi înmormânta, cuvioase si iubite Pustnice!… 
Si am izbucnit în lacrimi.[…]
Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezenti si ei mi-au facut cunoscuta o 
porunca a prietenului meu, catre care m-am întors.
-   Cum va simtiti? am întrebat aproape de urechile lui.
A zimbit.  A raspuns, cu zabava si adânc, de abia auzit:
-   Ma duc.  "Caci nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare 
pentru sine.  Caci daca traim, pentru Domnul traim si daca murim pentru Domnul 
murim, ai Domnului suntem".  Tu pazeste testamentul, iubirea…
Si a tacut. Si dupa putin:
-   Iubirea, frate… Si iarasi a tacut.
Iar eu plângeam.  El, suspinând din adânc, a facut un ultim efort sa-si concentreze 
puterile care-l parasisera, a ridicat mâna dreapta, ca si cum ar fi voit sa-mi spuna 
ceva.  Eu, aplecându-ma spre fata lui, asteptam sa ascult.  O tacere adânca domnea 
în coliba..  Cu un glas stins, numai cu ecoul respiratiei, cu privirea pironita spre un 
Hristos rastignit, abia a reusit sa articuleze cuvintele:
-   Iubirea, frate Teolipt, iubirea…
Dreapta lui cazu grea pe pieptul sau.  A închis obosit ochii.  Respira adânc.  
Parintii urmareau scena.[…]  Deodata, fata Pustnicului s-a luminat.  A deschis 
ochii, a miscat capul în semn de salut si îngaimând " vino! Amin" si-a dat ultima 
suflare, sufletul lui sfânt…
Home