"De multe ori, Cuviosul pleca singur din oras si mergea în partile dinspre nord. Statea acolo într-o desavârsita tacere, vorbind cu Dumnezeu. Totdeauna iubea singuratatea si uneori îmi zicea, zâmbind:

-Mari bucurii duhovnicesti ascunde linistea, fiule, si noi o lasam si locuim în gura diavolului, pierzând atâtea minunatii pentru placerea vietii prezente.

-Parinte, am întrebat eu, sfintia ta, care stralucesti cu harul lui Dumnezeu în acest oras, ce ai pagubit din aceasta?

-Numai Dumnezeu stie, fiule, ca atâta m-a ispitit satana încât, ca sa zic asa, ca un om patimas ce sunt, mult m-a ostenit Domnul meu, Iisus Hristos, ca sa dezlipeasca gândurile rele din mintea mea. Uneori, cu însasi gura Sa ma sfatuia si ma învata pe mine, smeritul. Altadata, a trimis pe Duhul Sau în chip de porumbel alb, Care a stat pe umarul meu, soptindu-mi la ureche taine dumnezeiesti. Si cu toate acestea, vicleana obisnuinta ma tragea la pacat. Adeseori, venea fericitul Pavel si ma sfatuia sa ma feresc de patimile murdare. Astfel, cu multa sila m-au scos din gura balaurului. Am facut atâtea fapte rele, fiule, ca numai Dumnezeu, singurul Atotputernic, a putut sa ma izbaveasca de ele. Eram înca tânar si robit de patimi.

Într-o zi, pe când ma aflam într-o biserica a Maicii Domnului, am fost cuprins deodata de spaima si frica si am auzit un glas care îmi zicea : "Nifone, pâna când? Ajunge, multe rele ai facut!" Era asa de puternic glasul, ca tremura strana de unde eram si m-am înfricosat.

Deci, fiule, daca Dumnezeua spus despre mine ca sunt pacatos, eu ce sa mai spun? Si chiar de mi-ar da atâta putere încât sa creez un alt cer si pamânt - ceea ce nu este cazul - si sa-mi zica: "Iata lucrul tau, Nifon!", eu, socotind nelegiuirile mele, nu voi înceta a crede ca acestea m-au facut un diavol viclean.

Cum, deci, îmi spui ca traind în oras nu m-am pagubit? Daca ai sti faptele mele, n-ai mai sta o clipa lânga mine. Închipuieste-ti ca odata am cazut într-un pacat mare si însusi Domnul a venit sa ma alunge din biserica, amenintându-ma ca nu ma voi mântui cu cele ce fac. Atunci, eu am cazut la Precuratele Sale picioare si, sarutându-le, am zis cu glas îndurerat:

-Doamne, nici la nemarginita ta milostivire nu voi gasi mântuire? Iar El, biruit de nemasurata Lui iubire de oameni, m-a ridicat si a zis cu mila:

-Da, vei gasi mântuire la milostivirea Mea, însa ori de câte ori cazi, întoarce-te spre Mine si zi cu smerenie: "Am pacatuit!" si Eu te voi vindeca de patimi si-ti voi sta în ajutor. Asa mi-a grait Cel nemarginit în mila si negrait în milostivire si S-a facut nevazut.

Acest obicei de a se socoti nimic înaintea lui Dumnezeu, îl avea întotdeauna sfântul. Umblând prin locuri singuratice, se ocara pe sine: "Ticalosule, nu-ti ajunge ca în oras întinezi pe oameni cu faptele tale rele, ai venit si aici în câmp, sa umpli locul cu putoare si sa se usuce iarba de pacatele tale?

Atunci se cobora cu mintea sa în iad si se lega pe sine împreuna cu satana, acolo jos, zicând: "Asa-ti trebuie, întinatule, te-am legat jos împreuna cu dracii, pentru ca sa întelegi ca ai facut lucruri mai rele decât ei!" Si curgeau lacrimi din ochii lui, pentru ca se temea sa nu fie vesnic în iad."

"...Îndata ce s-a luminat de ziua, s-au adunat toti clericii în frunte cu Atanasie (Sfântul Atanasie), precum si mult popor din oras. Erau adânc întristati de starea Cuviosului. Febra îl doborâse.

-Oare, Parinte, boala foloseste la ceva pe om, a întrebat patriarhul ?

-Da, stapâne. Asa cum aurul topindu-se, leapada rugina, asa si omul se curata de pacatele sale, daca îmbolnavindu-se multumeste lui Dumnezeu. Zicând acest cuvânt, a lacrimat si a zâmbit. Deodata, fata lui s-a luminat ca soarele, încât s-au spaimântat toti, iar el a soptit:

-Bine ati venit, luminatorii lumii, purtatorilor de Dumnezeu Apostoli!

Atunci chipul lui a stralucit si mai tare, încât toti s-au înfricosat, iar el vorba singur:

-Va multumesc, cinstitilor prooroci ca ati venit la un ticalos, care a putrezit în pacate!

În acea clipa, Atanasie cel mare, transfigurat, a vazut pe sfintii care sarutau pe Cuvios unul câte unul.

Apoi, dupa câteva clipe, a fulgerat mult mai puternic fata Cuviosului Nifon si îl auzeau soptind cu zâmbet pe buze:

-Bucurati-va în Domnul, ierarhii lui Hristor, cuviosilor si dreptilor.

A tacut. Apoi îndata, plin de o negraita bucurie, a zis cu putere:

-Bucura-te cea plina de dar, lumina si sprijinitoarea mea! Bucura-te, Nascatoare de Dumnezeu! De-a pururi pomenesc binefacerile tale!

S-a linistit iarasi putin, si apoi a zis:

-Dumnezeiestii mei ocrotitori, va binecuvânteaza sufletul smeritului si pacatosului Nifon! Si a încetat a mai vorbi.

N-a trecut mult timp si o negraita miresma s-a revarsat peste tot. Si deodata, fata lui a stralucit foarte tare, ca un fulger înfricosat. De frica, toti au iesit afara. Îi cuprinsese spaima de acea dumnezeiasca stralucire. Împreuna cu mireasma, s-a auzit un glas preafrumos si plin de duh:

-Vino la Mine, suflete care ai purtat smerenia Mea! Eu sunt Hristosul tau, Care cu atâta dor Îl chemai: "O, Hristosul meu! O, Hristosul meu!" Vino, deci la Mine!

La auzirea stapânescului glas, toti s-au cutremurat de frica. Iar Cuviosul si-a întins mâinile rostind aceste mari cuvinte:

-În mâinile tale, Stapâne, îmi dau duhul meu! Tu esti Hristosul meu, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!...Si îndata si-a dat duhul."

Adormirea Cuviosului Nifon a avut loc la 23 decembrie, el însa nu este cinstit în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.