În timpul vietii Sfântului Siluan, un singur calugar s-a apropiat de sfântul parinte pentru a-i deveni ucenic. Arhimandritul Sofronie a facut cunostinta cu parintele Siluan în ultimii ani ai vietii acestuia la Mânastirea Sf. Pantelimon de la muntele Athos. Dupa o vreme, Arh. Sofronie s-a mutat la o mânastire orthodoxa din Anglia unde a trait pâna recent ca preot si duhovnic dar mai ales ca un om cu o aleasa viata duhovniceasca. Scrierile sale, care nu odata coincid în tematica cu cele ale parintelui sau duhovnicesc, reprezinta cu ajutorul experientelor sale spirituale întelesul vietii crestine. Imaginea îl reprezinta alaturi de un tânar calugar.

"În atmosfera zilelor noastre, nu e deloc simplu a marturisi despre darurile legate de credinta in Hristos. In fata mea se afla sarcina de a prezenta o imagine pe cât se poate de adevarata despre ce mi-a fost dat sa traiesc; si pe deasupra într-un mod care sa nu ascunda atentiei cititorului impulsurile inimii. Dumnezeul nostru este Împaratul smeritei iubiri. El ne cheama sa învatam de la El Însusi smerenia (Matei XI, 29). Primele cuvinte din predica Lui au fost: "Pocaiti-va". Experienta de veacuri a crestinismului a aratat bine ca omul resimte cu o amara durere ticalosia pretentiei sale demonice de a-i domina pe ceilalti si ca, de îndata ce uraste acest duh întunecat, inima lui intrã in domeniul unei libertati necunoscute de el pâna atunci, care-l avanseaza pâna la putinta de a contempla bunatatea lui Dumnezeu. In acest timp, toate cele dinlauntrul sau se reduc la tacere: mintea nu mai poate sa gândeasca, nici inima sa rosteasca un cuvant de multumire.

Omul - ca imagine a Absolutului, în chip firesc, este atras catre începutul tuturor începuturilor, catre Fiinta dintâi. Acest demers începe totusi cu pogorârea noastra în adâncurile cele dedesubt. Apostolul Pavel spune despre Hristos: "S-a suit ce poate însemna numai ca s-a si pogorât în partile cele mai de jos ale pamântului ? Cel ce s-a pogorât, Acela este care s-a si suit mai presus de toate cerurile, ca toate sa le umple" (Ef. IV, 9-10). Tocmai aceasta este calea noastra dupa cadere: si alta nu exista. Noi coborâm, în actul osâdirii de sine, în prapastii întunecoase, pentru ca în momentul când, întru Hristos si prin El, ni se deschide chipul cel mai înainte de veci al Omului în mintea creatoare a lui Dumnezeu, sa începem sa sesizam bezna întunecarii noastre. Dupa cum fulgerul care scânteiaza în noapte face întunericul mai nepatruns, tot astfel, ivindu-se nouã Lumina Dumnezeirii, prin contrast, ne face sa vedem întunericul din launtrul nostru, asemenea unei mase dense de murdarie respingatoare. Aceasta vedere genereaza înlauntrul nostru o mare durere, care loveste fiinta noastra în toate planurile. Suferinta duhului nostru în acest timp trece peste limitele temporale: ea depaseste oricare durere fizica. Ne afundam în întregime în raurile lacrimilor. Fiind robii patimilor noi ne vedem deodata rupti de la Dumnezeu, a carui sageata a iubirii ne-a ranit pe noi. "Din adâncuri strigam catre El" (Ps. 129, 1).

Mandria este si rautate si întuneric. Într-ansa se afla radacina tuturor pacatelor. Domnul si-a început predica pe pamant chamându-ne la pocainta. Cuvantul grecesc "matanoia" înseamna o schimbare radicala a conceptiei nostre despre viata, trecerea de la vechea viziune a lumii spre viziunea unei perspective inversate; si anume, prin smerenie, în înaltarea catre Cel Preaînalt; caci prin mândrie noi am cazut în întunericul cel mai dinafara. Asa începe pocainta noastra, care n-are sfârsit pe pamant, caci sfarsitul este o desavârsita asemanare cu Dumnezeu-Hristos, care s-a înaltat la Tatal; într-o desavârsita smerenie asemanatoare lui Dumnezeu trebuie sa stea împlinirea dumnezeirii noastre.

Când Dumnezeu ne atrage spre El, atunci rugaciunea pocaintei amare devine mistuitoare. În minte si în inima nu este nimic în afara de setea arzatoare de a-L dobandi pe Domnul, Sfântul Sfintilor. Si pe nesteptate, se savarseste minunea: vine ceva la care nici nu m-am gândit, de care nici n-am auzit, care nici la inima nu s-a suit, adica în bezna intunericului nostru patrunde raza Soarelui necreat (I Cor, II, 9). Oare, e posibil sa vorbim de Lumina acestui Soare ? Ea mângâie sufletul îndurerat în modul în care îi este propriu. Ea pacifica inima învaluita, lumineaza mintea cu o noua contemplare. Sufletul care pâna atunci murea primeste o viata nepieritoare.