Pagina a doua

Pagina Sfântului Ambrozie de la Optino este în constructie (trei pagini completate).
Foarte adesea, batrânul se servea de aluzii discrete, aproape întotdeauna într-un fel umoristic, pentru a trezi constiinta celor care-l vizitau; persoana pe care o viza astfel era singura care pricepea aluzia. O doamna care îsi ascundea pasiunea pentru jocul de carti, i-a cerut într-o zi parintelui o carte (fotografie) cu sfintia sa. Parintele i-a surâs atunci cu repros: "Ce-mi cereti dumneavoastra ? Ce, noi jucam carti în mânastire ?". Pricepând aluzia, doamna si-a marturisit slabiciunea. O tânara studenta din Moscova, care nu-l mai vazuse pe parinte, avea o mare antipatie pentru acesta tratândul de batrân ipocrit. Împinsa de curiozitate ea ajunse într-o zi la Optino si se aseza în spatele usii chiliei, înapoia altor vizitatori care asteptau. Când parintele îsi facu aparitia, dupa o scurta rugaciune, privi un moment persoanele de fata si se adresa tinerei: "Ah!, dar avem aici pe Vera, a venit sa-l vada pe batrânul ipocrit!". Dupa o lunga conversatie cu parintele Ambrozie, tânara fata îsi schimba opinia. Mai târziu, ea se calugari la mânastirea Charmordino, fondata de parintele Ambrozie.
Cu cei indiferenti, parintele nu pierdea timpul: dupa o scurta discutie le dadea drumul, întotdeauna în termeni politicosi. De cele mai multe ori, parasindu-l, aceasta categorie de vizitatori veniti doar din curiozitate se exprimau în felul: "Este un monah foarte inteligent."
Parintele Ambrozie era dotat de o inteligenta remarcabila. Aceasta calitate naturala a sa se manifesta acum din plin datorita întelepciunii pe care o dobândise. Om duhovniceasc, el putea sa judece orice lucru, dupa cuvântul apostolului Pavel(1 Co 2, 15). Aceasta calitate dadea parintelui Ambrozie un câmp de cunostinte nelimitat. Nu era domeniu inaccesibil întelegerii sale si în care nu ar fi putut face fata din cauza lipsei unor cunostinte speciale. Astfel, unui gradinar care se plângea ca nu obtine rezultate cu gradina sa, parintele Ambrozie i-a dat indicatii detaliate pentru a-si construi un sistem de irigatii perfectionat.
El însusi activ si ingenios, parintele Ambrozie iubea oamenii decisi si curajosi; binecuvânta întotdeauna proiectele dificile si riscante, cu conditia de a fi facute cinstit. Parintelui nu-i lipseau sfaturile utile nici în treburile de bani nici în chestiunile judiciare cele mai încurcate. Pentru el, nu existau lucruri prea marunte, lipsite de importanta; tot ceea ce era important pentru interlocutorul sau devenea important si pentru el. O taranca venit într-o zi la sfintia sa pentru a-si spune necazul: curcile stapânei sale mureau una dupa alta si stapâna intentiona sa o dea afara din cauza asta. Parintele o întreba cu rabdare pe biata femeie despre felul în care ea hranea animalele, apoi îi dadu câteva sfaturi în privinta aceasta. Martorii acestei scene începura sa râda si chiar sa se indigneze împotriva tarancii pentru ca venea sa-l deranjeze pe batrân pentru niste animale. Dupa ce se desparti de taranca, parintele se adresa celorlalti prezenti: "Ce sa-i faci, curcile ei sunt viata ei!".
Niciodata, fata de dificultatile materiale ale oamenilor care veneau sa-l vada, parintele nu a raspuns: "Nu ma priveste pe mine aceasta; eu nu ma ocup decât de sufletul omului". Cu inima deschisa, parintele iubea fara limite pe fiecare om care se gasea în prezenta lui, pâna la a se uita pe sine. Aceasta uitare de sine în fata oamenilor caracteriza stilul de viata al parintelui Ambrozie. El spunea: "Toata viata mea am reparat acoperisurile celorlalti, iar al meu a ramas gaurit". Dar fiinta umana nu poate atinge limita ultima decât atunci când înceteaza sa traiasca pentru sine, dându-se atunci tuturor. Este baza învataturii evanghelice care, atunci când este dusa pâna la capat, devine flacara arzatoare si personala a dragostei.
Nici un defect omenesc si nici un pacat nu erau o piedica pentru dragostea parintelui: înainte de a judeca, el iubea si compatimea. Din cauza aceasta cei pacatosi se apropiau de el fara frica, cu încredere si nadejde. O tânara care ramasese însarcinata, fu alungata din familie de catre tatal sau, un negustor bogat. Ea veni atunci la parintele Ambrozie pentru a gasi mângâiere si adapost. Acesta o primi cu blândete si o încredinta unor prieteni ai sai, într-un oras unde dadu nastere copilului sau. Parintele îi trimitea în mod regulat bani care venea sa-l vada din timp în timp cu copilul sau. Tânara care stia sa picteze începu sa-si câstige pâinea facând icoane, iar câtiva ani mai târziu tatal sau se împaca cu ea.
Ambrozie cauta mai întâi sa usureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe drumul credintei. La sfârsitul vietii sale, parintele spunea deseori cu o voce înceata: "La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt asa: oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri!". Când primea vizitatori, parintele se indrepta mai întâi spre cei mai necajiti si cei care aveau nevoie de mai multa consolare. Pe acestia îi ajuta cu cuvinte menite sa le redea curajul, speranta si bucuria de a trai. Desi se arata bun fata de toti, el manifesta mai multa dragoste îndeosebi fata de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, catre pacatosii cei mai înradacinati si catre cei dispretuiti de oameni; niciodata nu s-a descurajat în fata multimii pacatelor oamenilor, niciodata nu a spus : "Nu pot face nimic."